Să mergem

Unu, doi, trei, şi! Ultimele mele drumuri au fost grăbite. M-am grăbit să merg, să adun, să uit. Mai ales, să uit! Dacă iau la socoteala ultimii doi ani, uitatul a fost cuvântul de ordine.

În Istanbul mi-am impachetat frumos inima făcută ţăndări, am lipit-o cu baclava şi cu alte însiropături prea dulci, iar la final am stropit-o cu ceai. I-am spus: gata, acum mergem din nou la drum! Cu atâtea zaharuri la bord, era greu să stea niţel pe loc. Aşa că, deşi n-a uitat destul, a zvâcnit din nou cu putere şi a mai crăpat pe ici, pe colo.

Rănită, am dus-o să-i arăt case de poveşti, cu pitici ieşiţi de sub pământ, care se pricepeau de minune la gâdilat tălpile. Ne-am pus pe mers grăbit, zburând cu ochii ici şi colo. Am mers prea frumos printre castele de păpuşi vorbitoare şi ne-am urcat pe dealuri prea înalte să ne putem potoli imaginaţia. E clar că de la Barceona mi se trage visatul prea mult, de-am alunecat sub pat şi am făcut cucuie încercând să mă ridic. Mi-am dat şi bobârnace să mă potolesc, de mă doare şi acum capul.

Vara a fost călduroasă şi statică. Nu mi-a placut de ea, nici ei de mine. Am aşteptat-o repede, să treacă, ca prea mă dizolvam în neştire. Aşa că nu-mi amintesc de ea. Să mă lase în pace! Mi-a plăcut mai mult să aştept Crăciunul. Aşa că, după prea mult insipid, indor şi incolor, am poposit printre Moşi Crăciuni de Ciocolată. aruncaţi prin porturi unde îngheţam cu o cană de vin fiert în mână, cu vorbe frumoase şi vesele. Şi ce dacă eram îngheţatî? Există mereu destul timp să o luăm de la capăt şi să ardem în neştire.

Şi am continuat să-mi îngheţ gândurile şi trecutul. Habar n-ai cum. Habar n-ai în ce lume. Habar n-ai cât de tăcut şi placid. Ca un vânt calm şi bun care trebuie să scuture toate bruienele. Apoi am ieşit la congelat gânduri. Într-o lume perfectă, prea perfectă, cu case prea bine conturate şi drumuri prea limpezi, bătute cu paşi repezi. Nu ştiu ce mai am exact de uitat, dar de amintit sunt prea multe. Fiecare amintire are rama ei.

Să mergem, deci, să mai strângem poveşti!

O poveste

Se urcă în tren fără vreo destinaţie anume. Celelalte locuri din compartiment sunt goale, dar nu se gândeşte nici o clipă că nu mai e nimeni în jur. Se lasă pe spătarul rece. O voce răguşită anunţă o staţie oarecare, iar numele îi pare cunoscut. Îşi aţinteşte ochii pe geam şi urmăreşte fiecare stâlp de telegraf şi îl recunoaşte pe fiecare în parte. Asta o face să creadă că a mai trecut pe acolo. Oricum, întotdeauna i-a lipsit spiritul de observaţie. Foarte rar, doar atunci când se sufoca de realitate reuşeau să o enerveze semafoarele mereu pe roşu, oamenii prea grăbiţi sau ploaia densă. Ca atare, nu i se părea prea ciudat că vedea în depărtare căsuţe aruncate pe pajişti pe care le mai văzuse, gropi neacoperite de ani. Pentru că da, parcă trecuseră ani, dar la fel de bine putea să fie şi ieri. Ce mai conta? Aproape adormise. Ţinea ochii închişi. Din când în când îşi desfăcea genele să mai cuprindă o dată locurile pe care le ştia. Din visurile îndepărtate care nu treceau o dată ce deschidea ochii îi rămâneau fricile. Şi fricile o tot căutau şi creşteau o dată ce conştiinţa nemernică îi amintea că e blocată în trenul acela lung, care se şerpuia pe şine. Nu putea să sară. Trenurile erau periculoase, tăiau şinele şi lăsau în urmă stâlpii de telegraf, şi casele şi oamenii…Nu putea să sară. Şi trenul îi făcea în ciudă şi alerga munţi şi văi şi nu mai distingeai casă de casă şi om de om. Ochii îi umblau nebuni prin cap. O istovise căutarea formelor. Până şi ea se dezintegrase. Parcă vedea..un picior colo..unul colo…un braţ dincolo..toate încercând să ţină pasul. Şi-a mobilizat degetele şi le-a lus să caute capul, picioarele, umerii…. Le găsise pe toate întregi şi aerul îi reveni în plămâni. Respira din nou, adânc. Nu bine se găsise, că pe picioarele istovite stătea un cap mare, cu sprâncene groase şi încruntate. O frunte lată, cu boare de transpiraţie îi oglindea faţa. Figura aceea aspră îi inspira frică. Nu o îndepărtă însă. Se simţea responsabilă de capul acela greu, purtat pe trupul obosit. Îşi ridică încet mână şi îşi aşezase palma pe fruntea din care sărea din când în când câte o venă îngroşată. Îţi lăsă palma să curgă peste faţa aspră şi îi şterge sudoarea. Şi ochii transpirau sub pleapele grele. O albie incertă, aproape secată de apă, unea colţul ochilor cu dunga urechilor mici. Nu mai suporta greutatea aceea pe care începuse să o simtă din picioare în stomac şi care urca încet încet spre piept. A dat să se ridice, iar dorinţa aceea a ei, din ce în ce mai puternică, a mişcat capul imobil care şi-a reluat locul pe trupul indefinit ce l-a purtat până la bancheta cealaltă. Era atât de obosită încât nu îi mai vedea decât umbra şi o luase frigul. Afară se făcuse noapte şi cerul nu era prea primitor cu stelele. Nici data trecută nu îi plăcuse să treacă prin satul acela pustiu, fără felinare. Îşi mutase privirea spre coridor şi se concentra la fiecare pas de om ce îşi căuta locul în tren. 

Sute de scări se ridică. Numai scări de jur împrejur. Scări ce trebuie urcate. Singura şansă de a ieşi din cuva aceea fără aer în care abia putea să-şi întindă mâinile. Nu ştia însă pe ce parte să o ia. În faţa ei mii de picioare luau la rand scările fără nici o oprire. A întins şi ea piciorul, s-a străduit să-şi îndoaie genunchiul şi, ajutându-se de ambele mâini, a pus vârful piciorului pe prima treaptă. S-a lăsat apoi cu toată puterea în faţă să nu piardă primul pas. Au urmat a doua, apoi a treia. Incepuse să se obişnuiască cu mecanismul acela greoi care nu îi antrena numai muşchii picioarelor, ci fiecare parte din trupul inert care a carui miscare îi îngiţea toată energia. Până când firul s-a rupt, iar următoarea treaptă i s-a părut imposibilă. S-a uitat în sus. Numărul treptelor parcă se înmulţise. Munţii de ciment se întindeau în faţa ochilor, obositor de identici. Trupul s-a scurs pe una dintre trepte, pe ultima pe care reuşise să o învingă. A apucat-o cu mâinile pe următoarea, nu cumva să piardă şirul. Era prea mult. Obosise prea tare. Se scurgea pe mormanul de pietre. Roţile trenului au scrâşnit. Bineînţeles, doar un vis. 

A deschis ochii şi s-a găsit din nou singură în compartimentul neprimitor. Bărbatul cu capul greoi dispăruse. În jur totul părea necunoscut. Tâmplele au început să-i zvâcnească. Vroia să găsească ceva, orice. Vroia să-şi mişte trupul. Trebuia să ajungă undeva, dar nici măcar nu ştia unde se află. Iar gara aceasta nu-i era cunoscută deloc. A reuşit în schimb să se piardă în forfota din jur, privind bagajele care urcau şi coborau cu oamenii dupa ele. Cineva tocmai se aşază pe scaunul de lângă. Işi apropie umărul de al ei. Mirată de impertinenţa atingerii îşi fixează ochii pe faţa lui care devine din ce în ce mai cunoscută. Este capul greu care i-a strivit picioarele. Ochii lui, acum deschişi, scrutează cu violenţă bancheta opusă, ca şi cum scaunele învechite care stau lungite pe podea ar fi cel mai periculos duşman. Fruntea i s-a îngustat sub privirea ascuţită şi asta îi provoacă nelinişte. El îi ia firesc mâna în palme şi ea se lasă pe umărul lui. Trenul porneşte din gară. Forfota s-a evaporat. Doar câteva feţe şterse mai fac cu mâna de pe peron şi anunţă liniştea. Lasă din nou în urmă sate pierdute, dealuri aruncate ici şi colo. Dar copacii devin copacii pe care îi ştia, casele par din nou locuite, curţile adăpostesc păsări, şi oamenii îşi dau liniştiţi ziua bună, înclinându-şi încet capul. Nu ştie cât timp a mai stat aşa, ce somn a mai pândit-o, ce vise i-au mai dat târcoale. Umărul lui era moale şi cald. Trenul trecea peste poduri înalte, gata să se rupă, se şerpuia printre munţi gata să cadă. Se simţea din ce în ce mai mică sub privirile impunătoare ale stâncilor care găzduiau tuneluri lungi şi neluminate. Trei semnale luminoase la rând. Umărul pe care se sprijinea se depărtează. Trenul îşi bagă capul în tunel şi, încet încet, lumina se desprinde de geamurile murdare. În beznă nu mai ştie unde era nici geamul, poarta ei spre ieşre, nu-şi mai ştie nici picioarele, nici mâinile. Caută mâna de alături. Vrea să o strângă. Dar îi scapă printre degete, sau degetele se pierd. Îşi atinge compulsiv şuviţele de păr dezordonate. Aşteaptă cu nerăbdare să iasă la lumină, dar lumina pare din ce în ce mai depărtată. Îşi face singură întuneric cu pleoapele şi continuă să caute geamul cu mâna. Îl apucă şi îl apasă cu putere. Aţipeşte. Aceleaşi scări se înşiră în faţa ochilor ei şi se înconjoară de garduri aşezate haotic, care cer să fie sărite. Oamenii par îngesuiţi şi îşi joacă cu seriozitate numărul la fiecare săritură. Ar vrea să se facă una cu treapta. Lipsa de aer îi deschide ochii. Mintea ei încă se luptă să sară gardul, dar ochii se izbesc de verdele crud care invadează tot geamul. Soarele se pregăteşte să apună şi împrăştie în jur numai roşeaţă. Îşi ridică genunchii la piept şi îi ţine strâns să uite greutatea care persistă încă. Nu mai e nimeni în compartiment. Doar urmele de paşi lăsate pe praf. Luna îşi face loc printre razele din ce în ce mai fade. Ochii ei încă mai caută lumina când trei semnale luminoase anunţă un nou tunel. 

Continuarea 

Câte tuneluri lungi şi întunecoase a străbătut nu mai ştie. Câte vise cu scări multe şi înalte o mai fi avut, a uitat. Din mâna de alături a rămas numai amintirea atingerii. Din sutele de gări, doar zumzetul nearticulat. Gara aceasta, pe care o avea acum în faţa ochilor, i se înfăţisa mare şi neprimitoare. Habar n-are de ce s-a oprit tocmai acolo. Poate doar idea că trebuia să se oprească. Şi s-a oprit. Nu se putea urni din mijlocul mulţimii mişcătoare. Era amorţită toată şi părea o stană de piatră pe lângă oamenii agitaţi din jur. Pentru ea, fiecare pas era o acrobaţie. Mergea ca pe sârmă tot înainte şi în geamul uşii îşi vede faţa stoarsă şi şuviţele de păr aiurite care îi cadeau peste ochii ieşiţi din orbite. Se uita la chipul acela străin, care îi trezea o curiozitate ciudată. Ultimul chip pe care şi-l amintea era unul de copilă, cu obraji roşii şi ochi mari ce căutau curioşi viaţa. Acum, pe faţa aceea care se oglinea vag în geamul neşters, distingea cearcănele mari şi zâmbetul şters pe care încerca să-l schiţeze. Aude încă tropotul şinelor.

Despre nebunie (clopotul de sticla)

Intotdeauna am fost de parere ca limita dintre nebunie si normalitate este atat de subtire incat abia putem s-o percepem. Facem ce facem si alunecam intr-o nevroza, calcam cu piciorul in gropa unei depresii si avem cateva dependente la activ cu care nu ne prea place sa ne laudam. Asociem cu normalitatea cel mai adesea stapanirea de sine. Dar o extrapolam si o ducem pana la a nu ne mai recunoaste sentimentele. Ne imbracam fain frumos cu norme sociale si apoi ne intrebam ce dracu ne lipseste cand le respectam intocmai. Suntem, cel mai adesea, o pepiniera de gesturi false. Dar daca am fi in fecare moment atenti la asta, atunci cu siguranta am fi nebuni. 

Mi-am amintit frumos de nebunie citind "Clopotul de sticla". Si mi-am mai amintit de varsta aceea incerta si dureroasa, pe care mai tarziu o retraim doar printre picaturi sau o negam cu desavrsire. Pe care o citeam in La Medeleni, in Romanul adolescentului miop, In Suferintele Tanarului Werther sau pe care am intuit-o rasfoind de curand Prep. Bineinteles, lista poate continua. Dar de nebunia remediabila, chit ca a fost nevoie de electrosocuri, mi se pare ca vorbeste cel mai frumos Sylvia Path.

"O sa continuam de unde-am ramas, Esther, imi spuse cu zambetul ei dulce de martir. O sa ne purtam ca si cum toate astea ar fi fost un vis urat.

Un vis urat.

Pentru persoana de sub clopotul de sticla, pasiva si-mpietrita ca un copil mort, lumea insasi e visul urat.

Un vis urat.

Imi aminteam tot"

"Dar nu eram sigura. Nu eram sigura deloc. De unde stiam eu ca intr-o zi - la facultate, in Europa, oriunde - clopotul de sticla, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea sa coboare din nou?"

Vorbe de duh

Ador vorbele. Azi: "The bitch is back and I'm that bitch". Sau ieri "Amenintarea suprema: te scot din lista de mess" . Alaltaieri: "A couple of hours ago I've just finished to put my life in order and now it is such a mess again". Dar cum vorbele mele sunt mai mult contextuale uite unele mai intelepte si mai amuzante si foarte dragi mie (dintre cele clasice, bineinteles:) si o parte dintre cele care ma obsedeaza in ultima vreme).

Oh, as if you had no choice? There's a moment, there's always a moment, "I can do this, I can give into this, or I can resist it", and I don't know when your moment was, but I bet you there was one. - Closer, Alice

I don't love you anymore. Goodbye. - Closer, Alice

Well this is something new but it turns out it was borrowed too - Maximo Park, Books from Boxes

Voy a quedarme aquí todo el tiempo que haga falta. Estoy esperando la casualidad de mi vida, la más grande, y eso que las he tenido de muchas clases. Podría contar mi vida uniendo casualidades - Los amantes del Circulo Polar

Los disgustos de la vida hay que aceptarlos con buen humor porque igual que vienen.... se van...no pueden durar siempre. - Los amantes del Circulo Polar

I have nothing to declare except my genius - Oscar Wilde

I heard a story once - as a matter of fact, I've heard a lot of stories in my time. They went along with the sound of a tinny piano playing in the parlor downstairs. "Mister, I met a man once when I was a kid," it always began. - Casablanca

The truth is rarely pure and never simple - Oscar Wilde

I adore simple pleasures. They are the last refuge of the complex - Oscar Wilde

-Mrs Robinson, you're trying to seduce me. -Do you want me to seduce you? - The Graduate

I'm like cat here, a no-name slob. We belong to nobody, and nobody belongs to us. We don't even belong to each other. - Breakfast at Tiffany's

Every inflection and every gesture a lie, every smile a grimace. Suicide? No, too vulgar. But you can refuse to move, refuse to talk, so that you don't have to lie. You can shut yourself in. Persona

You know what's wrong with you, Miss Whoever-you-are? You're chicken, you've got no guts. You're afraid to stick out your chin and say, "Okay, life's a fact, people do fall in love, people do belong to each other, because that's the only chance anybody's got for real happiness." You call yourself a free spirit, a "wild thing," and you're terrified somebody's gonna stick you in a cage. Well baby, you're already in that cage. You built it yourself. And it's not bounded in the west by Tulip, Texas, or in the east by Somali-land. It's wherever you go. Because no matter where you run, you just end up running into yourself. - Breakfast at Tiffany's

Love is as contagious as a cold. It eats away at your strength, morale... If everything is imperfect in this world, love is perfect in its imperfection - Det sjunde inseglet

It's hell with women, and hell without. Best to kill them all while the fun lasts. - Det sjunde inseglet

The blues are because you're getting fat and maybe it's been raining too long, you're just sad that's all. The mean reds are horrible. Suddenly you're afraid and you don't know what you're afraid of.- Breakfast at Tiffany's

To be continued:)

Blame it on the moon

E ceva. Poate amintirile care imi placeau si acum nu le mai gasesc rostul. Poate anii care au trecut peste mine zgribulita si tacuta. Poate toate intrebarile la care am raspuns cu vitejie, desi nici acum n-as sti sa-ti dau raspunsul. Ceva lipseste. Poate tu, desi nu iti simt lipsa. Poate parcul, desi nu m-as plimba in el. Poate banca, nici nu mai stiu care. Poate vorbele, poate mainile, poate ochii fixati pe o creanga cu zapada. Poate toata turnura pe care a putut sa o aiba un moment de inconstienta.

Si nu reusesc sa-mi amintesc cuvantul. Cuvantul ala cu care m-ai prins de la spate si m-ai oprit razand. Parca era inconstinta, dar il spun cu atata nesiguranta incat nici eu nu ma cred. Era un sinonim, desigur. Dar tot lipseste. Pur si simplu s-a dus. Dupa ce l-am pastrat bine ani de zile. La loc cald, asa cum te bagi sub plapuma iarna si bei un ceai fierbinte. Si cate cuvinte au mai fost de atunci. Ce de-a vorbe! Si ma-ntreb daca si vorbele de azi o sa le uit maine. Cand va fi acel maine. Si tot asa. De ce? De flori de primavara.

Si acum imi amitesc. Euforia! S-a terminat euforia! Iar rasul tau nu ma mai poate opri! Dar tu nici nu-mi mai razi.

And we'll blame it on the moon, of course...

Intamplare

Ce-o fi asta cu obsesia pentru fericire...habar n-am. Cred ca e la fel cu plasmele. Daca toata lumea are, vrem si noi! Cat mai mari si cat mai multe..sa se vada pe geam pana in casa vecinului. Sa ne masuram, claaar! Numai ca eu m-am jucat doar. Eram hotarata sa castigi tu la superlative. Si asa te-ai erijat in cauza nebanuita a dragostei mele. Numai ca mie imi plac mai mult lucrurile simple...cele de care tu n-ai habar. Cum ar fi mult somn, cum ar fi o clatita uriasa, prea multe cani de vin fiert sau un telefon in miez de noapte prin care esti doar anuntat ca cineva iti doreste noapte buna. Doar o zi linistita. 

Dar atunci trebuie sa vii tu! Trebuie sa te pui de-a curmezisul! Si eu ma simt datoare sa-ti explic! Imi pui o intrebare banala si eu ma infurii! Dar bineinteles, tu te infurii si mai tare! (ti-am zis deja ca ai castigat la superlative) Si, cum sa nu, ai tot dreptul! N-am avut prezenta de spirit sa te intreb de exemplu cate calorii are ciocolata. Tocmai ce ma pregateam sa-mi cumpar una. Doar asa...ca fapt divers (tocmai ieri ce am vorbit despre asta, dar tu cum nu prea ai simtul saptamanii ai cam uitat ca ieri a fost de fapt acum vreo luna). Ar fi fost cu siguranta mai amuzant, iar tu cu siguranta mai putin ofuscat. Dar cum azi nu prea am avut chef de fericire mi s-a parut ca nu ai fost suficient de curajos sa o meriti. Din seria "poate", "daca e"... azi n-a fost sa fie. Si maine cu atat mai putin! Si, invatand de la cei mai buni de fiecare data, in curand nici eu n-o sa mai am simtul timpului. Oare ai trecut si tu pe aici?

O cutie, doua cutii

Mi-am dat seama că nu suport cutiile. Nu cele de la Ikea in care imi pun lucrurile inutile sau cele care ocupa prea mult spatiu. Cutiile de la Ikea in cel mai rau caz le poti baga sub pat. Dar cutiile in care se inghesuiesc unii si altii ma sufoca. Pentru ca sunt goale. Mai goale decat cutiile mele de la Ikea pline de lucruri inutile. Inspira suficienta..si-o brodeaza frumos pe margine. Un fel de branding, creat cu multe ore de dezvoltare personala si cu mult fard. Cand colo...nimic.

In cutii se baga diplomele, orele suplimentare de munca, noptile pierdute in cluburi, discutiile absolut inutile, parerile arhisuficiente despre viata, depresiile pe care nu vrei sa le infrunti si lipsa de curaj. Se poate sa fi sarit si eu printr-o cutie sau alta. Dar totusi...am o problema! Ma dezgusta cutiile voastre! Să fie asta o frustrare?