Brides...just something old

Fetele au obsesia nunţii. Fie că au vrut-o, fie că nu, au ştiut cum îşi doresc să fie. Nuntă sau petrecere, mică sau mare, de prinţese sau nu, toate aceste idei, la care nici nu părea că s-au gândit, devin, în momentul cu pricina, foarte clare. De la prietene la cunoştinţe, niciuna nu a trecut nevătămată de sindromul "bridezilla", măcar aşa,  pasager, câteva zile. Cel mai mult mă amuză discuţiile de genul: "Eu nu îmi doresc nuntă". Apoi intri în detalii: "Aş vrea o petrecere, cu puţini invitaţi, la mare". Oricât ne minţim, majoritatea ştim perfect ce ne dorim. Iar cele care se dau de ceasul morţii că nunta nu e importantă pentru ele, îşi pun rochii albe la nunţile altora.

Dorinţa de perfecţiune a viitoarelor mirese, pe care nu am înteles-o nici la mine, pare, la prima vedere, principala problemă. De parcă toate relele se evaporă în acest moment magic al măritişului, de parcă relaţia imperfectă devene perfectă, cu o baghetă fermecată. De parcă cineva merge la sală şi ţine regim în locul tău. De parcă presiunea şi stresul unui nou început sunt doar un norişor, mic şi pufos, care ţine loc de diademă.

Ei bine, se pare că lucrurile sunt uşor mai complicate. Nu pentru că un act schimbă totul, ci pentru că ţi-l asumi. Îţi asumi să crezi că va funcţiona pentru că, hai să fim serioşi!, nici un om sănătos la cap nu se căsătoreşte cu actele de divorţ în buzunarul de la spate. Aşa că te gândeşti: îl voi suporta toată viaţa, îl voi iubi toată viaţa, am pentru ce să lupt? Şi aşa începe procesul de educare. Încercarea de a-l schimba pe celălat pentru a scăpa de propriile anxietăţi.

Iar nunta nu este, de multe ori, decât un spaţiu de desfăşurare simbolică a acestor frici. Ce flori pun pe masă? Aaaa, nu te interesează? Niciodată nu te va interesa nimic. Nu eşti de acord să nu servim friptură? Niciodată nu vei ţine cont de părerea mea. Nu te implici? Tot timpul voi face lucrurile singură.

Cu acest arsenal de anxiete, sunt rare cazurile în care acei doi să îşi depăşească fricile la unison, fără scântei. Ori sunt beţi de dragoste, în spiritul începutului, şi vai ce-i aşteaptă, ori au trecut deja prin împărţirea acestor roluri şi prin războiul poziţionării, undeva pe la mijlocul relaţiei. Pentru că orice schimbare în viaţa unui om este o criză, care acceptată şi internalizată, se transformă în evoluţie. În caz contrar, în opusul ei, Aşa că hai să terminăm cu "bullshit-ul" de totul e la fel şi să nu ne mai minţim singuri cu basme şi reviste de doi lei, 

De-a labirintul

M-au înfricoşat dintotdeauna locurile necunoscute... de pe vremea când citeam poveşti cu zmei şi fără arme să-i învingi. Mi-am tot căutat arme pentru tot felul de trăiri stranii şi frici bizare, dar toate s-au dovedit un placebo cu efect pe term scurt, inutil si iluzoriu... Dar simpla confruntare mi-a făcut paşii mai siguri în nopţile însingurate în care te pierzi.

Când l-am citit pe Cărtărescu şi-ale lui poveşti anxioaso-fantastice despre Bucureşti, experimentasem prea puţin rătăcirea şi îmi adăpasem prea puţin imaginaţia cu ea. Poate doar tunelul, întunericul, îmi alimentau această frică sigură pe care, fără îndoialî, o port demult. Însuşi reperul cel nelipsit şi stupid care ne face loc, cu ale lui idei false, pe drumul cel necunoscut, l-am demontat pe undeva pe drum, în căutarea relativismului perfect. Şi-aşa am rămas cu umbra lui de gât, urmărindu-l ca o toantă.

Chiar drumurile bătute mai demult, memorate cu o sevă nebună ce ţine loc de aer, le-am refulat conştiincios, odată ce le-am schimbat cu unele mai noi si mai venerabile. 

Am păşit sigur, cu direcţia bine trasată, dar strazile înguste şi bifurcate m-au zăpacit pe parcurs şi m-au condus ba ma jos, ba mai sus. Deşi nodul în piept mi se instalase inevitabil, m-am lăsat amuzată de Dionisie Lupu, care se împletea frumos cu toamna şi trăia liniştit sub un salcâm tăcut şi plângăcios. M-am lăsat dusă alandala, fără niciun parc găsit, fără nicio dorinţă de-a mai găsi ceva, ci doar confruntată cu un labirint uriaş, ale cărui limite le intuiam prea bine, dar ale cărui căi mă speriau şi mă adânceau, prin propria panică, în anxietate. O anxiete frumoasă. de altfel, pentru că nu era greu de învins. Era mai degrabă un joc de copii aflaţi în căutarea locului magic. 

Ca în orice loc plin de contraste, pe măsură ce mergeam, casele frumos spoite, cu aer vechi şi copaci frumos aşezaţi de jur împrejur, au fost înlocuite cu străzi ce tineau loc de gunoi, cu rufe puse la uscat ca un paravan pentru casele dărăpănate din spate, cu fustele lălâi care se plimbau printre câini ogari, care mergeau în turmă către niciunde. O distanţă de câţiva paşi m-a purtat mai departe de ceea ce părea totuşi familiar şi m-am găsit înfruntând străzile înguste cu frica copilului pierdut, rătăcit...eu în mine însămi. M-am regăsit în imaginea absurdă a necunoscutului, a bizarului, a cuvântului departe în care nu mai puteam să mă caut. Am urmat nume de poeţi, ocolindu-mi instinctele, cautând să revin în cunoscut. Pentru că, în cele din urmă, chiar şi în plecarea nebunească către o poveste nebanuită, salvatoare, căutam tot cunoscutul. Ne e frică de ceea ce nu mai suntem, de ceea ce am pierdut undeva, pe drum, cândva, pentru că nu ştim precis când.

Nu mă întreba acum unde sunt, pentru că nu ştiu şi s-ar putea să nu mă prind degrabă. Va mai trece vreme şi voi mai căuta străzi, până le cele bune, poate, daca chiar există un loc unde ne străduim să ajungem şi daca nu sunt doar paşi pe care trebuie să îi facem. Aşa cum i-am executat azi. în bătaia de bliţ a soarelui, în tot felul de ascunzişuri pline de praf şi poveşti.

Futilităţi

Nu cred în amintiri. Amintirile nu există. Ne înverşunăm să le păstram. Uneori le rememoram cu obstinaţie, doar-doar nu s-or mai dezlipi vreodată de noi. Dar, în fapt, ele nu sunt nimic. Pentru că vine o clipă în care totul se duce. Devine inutil să-ţi mai aminteşti.

Principala luptă e uitarea. Uitarea de sine. Iar uneori te forţezi să rămâi acolo unde erai. Ţi se pare că nu vei uita niciodată, dar de fapt te lupţi să nu uiţi. Pentru că nu vrei să mergi mai departe. Vrei să rămâi acolo unde eşti. Când de fapt e atât de natural şi inevitabil sî uiţi.

Vine o clipă când...toate momentele de fericire, de ură, de tristeţe, de dor... se destramă. Unul, câte unul. Te reintâlneşti cu ele într-un alt context când, pe nepusă masă, îţi dai seama că tot ccea ce ai uitat a revenit, într-o formulă otrăvitoare. Şi nu, asta nu poate fi o amintire. E un film mut la care te uiţi plângând. Te reîntâlneşti cu tristeşea de a fi, dar nu cu ce ai fost.

Vine o clipa când toate ţipetele, urletele de disperare, au fost încercarea ta de a nu uita, de a nu lăsa să treacă.

Sssssssssssssssssssssst

Vorbesc mult, apăsat, răstit. 

Nu mă poţi scoate din vorbele mele şi nici pe mine din ele. Dar vine o vreme când mai bine taci. Pentru că vorbele nu fugăresc timpul, nici nu-l ţin pe loc, doar îl fac să treacă. Aşa că, din cand în când, se pastrează tăcere. 

Nu se spune nimic. Nici serios, nici neserios, nici glumeţ, nici ironic. Se tace, pur şi simplu. Ca şi cum ai avea răbdare cu tine. Eşti într-un carusel care merge cu viteză şi-ţi intră prea mult aer în piept. Abia poţi respira. 

Şi se asteapta. Pentru că vremea alergatului trece, aşa cum trece şi vremea liniştii.

Sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssst

De-a număratelea

Bilanţurile nu rentează. Ar iesi, cum ar spune Sorescu: o femeie pe care am iubit-o şi cu aceeaşi femeie care nu m-a iubit fac zero. De aceea am dispreţuit contabilitatea. Pentru că cifrele mele nu se adună cum trebuie. Se înmulţesc. Se împart. Reapar şi dispar. Nu pot să trag linii negre şi groase. În lumea mea există continuări şi bolovani care se rostogolesc şi, mai devreme sau mai târziu, se opresc pe aceeaşi parte. Şi apoi se rostogolesc din nou. Nu poţi pune un bolovan care se rostogoleşte lângă unul care stă pe loc. Pur şi simplu, nu poţi!

Să spunem, de exemplu, că tu ai fi cifra şapte. N-aş şti ce să fac cu tine. Am ajuns abia la trei şi mai am de numărat, înmulţit şi împărtit până acolo. Aş putea să adun trei şi cu patru şi să ieşi tu. Dar până să le potrivesc eu, tu te schimbi din nou. Şi ai putea fi... cifra doi. Dar mie nu-mi mai place cifra doi. M-a încurcat când trebuia să iasă un rezultat impar, iar eu aveam numai numere pare. Dacă tot e să rămân la o cifră, mai bine aş spune unu. Dar nu ai idee câti de doi şi trei şi o mie pot iesi din unu. As putea sa adun vorbele. Dar cele mai importante nu se spun. Sau se spun rar şi apăsat, iar atunci se ridică la puterea a patra. Sau zambetele şi lacrimile. Dar n-au fost întotdeauna constante cu mine. Nici eu cu ele. Deci nu pot deveni cifre.

O vreme mi-a plăcut numărătoarea. Am numărat nasturi. Apoi bile: albastre şi rosii. Pe primul rând zece roşii... pe umătorul, nouă roşii... şi apărea o albastră. Apoi două albastre, până se ajungea la zece. Le mutam dintr-o parte în alta, încarcând să le dau o formă mai clară. Pac! La prima mişcare, se făceau la fel. 

Mai târziu, am învăţat să număr tot felul de lucruri. Oameni, copaci, scaune, case. Şi m-am apucat să număr totul. Aşa am ajuns să număr trenurile. Erau două la număr. Unul se ducea într-o parte, celălalt în cealaltă. Se pierdeau unul de altul. Gara rămânea goală. Şi m-am gândit să număr serile: seara unu, seara doi... Cred ca au fost vreo şapte în vara aia. O vreme mi-am amintit tot. Cum a venit. Ce a spus. Cum m-a întrebat. Cum nu i-am răspuns. După care am început să încurc serile între ele, iar din cuvinte am facut un puzzle. Învârteam mereu literele, să lungesc jocul.

Cu timpul, am început să număr săptămânile. Apoi lunile şi anii. Acum nu mai număr nimic. Mi-au rămas nişte cifre aruncate în cap şi nişte ani care se adună singuri. M-am specializat pe ecuaţii. Mai ales că am descoperit şi virgulele. Iar cu virgule nu iese niciodată o cifră rotundă. Aşa că... mă plimb dintr-o ecuaţie în alta. Ba pun multe numere înşirate şi iese zero (şi atunci, bineînţeles, dau vina pe tine), ba se ridică la putere fără să-mi dau seama, ba încep să se împartă pe nevăzute.

Asa ca mai bine ar ramane cateva momente. "Cateva momente cand era sa fim fericiti. Cateva momente cand era sa fim frumosi. Cateva momente cand era sa fim geniali".