Care pe care

Nu pricep de ce oamenii simt nevoia sa aiba pareri radicale despre orice. Inteleg parerile argumentate, dar doar atunci cand, cel putin, asculti cealalta parte sau te documentezi catusi de putin. Inteleg repulsia fata de extreme. Si eu o am. Pot sa cred ca totul e adevarat sau fals intr-o anumita masura, dar nu inteleg acel 100% adevarat sau 100% fals.

Fie ca e vorba de stil de viata, de filmele la care te uiti, de cartile pe care le citesti sau nu, de pasiunile pe care le ai sau ba, de mancare pe care o mananci sau o eviti, de cum iti cresti copilul sau de cum te speli pe cap, prea multa lume din jurul meu tinde sa aiba o parere radicala. Serios, chiar crede cineva ca exista o reteta pentru frumusetea fara batranete sau pentru viata fara de moarte? Daca da, sa mi-o spuna si mie.

De cealalta parte, exista dezbateri stupide pe absolut orice subiect. Inteleg argumentarea de dragul argumentarii, pana si ironia de dragul frazei. Toata lumea vorbeste la bere ce vrea sau isi pune ce status-uri il calmeaza pe Facebook. Dar totusi, nu are rost sa dezbatem daca e bine sa faci miscare sau daca e bine sa mananci legume si fructe, e ca si cum ne-am contrazice pe culoarea cerului. Ani de zile am mancat un numar de legume de puteam sa le numar pe degete. Dar n-am sarit niciodata in sus ca e bine ce fac si ca sunt desteapta. Mananc dulciuri in cantitati nerecomandate, nu cred ca e bine ce fac, dar e o placere pe care mi-o asum. Pana la urma chiar trebuie sa renuntam la toate placerile? Chiar trebuie sa devenim de carton, fara pic de colesterol si grasime?:)

Nu cred insa ca e cazul sa ne mintim si sa transformam orice meteahna pe care o avem intr-o super calitate sau sa zicem ca e mega bine cand de e a dracului de prost. Si, mai mult, sa sustinem ca altii sunt idioti pentru ca nu au aceleasi pacate. Orice alte justificari pot fi formulate, hai sa recunoastem ca e vorba de invidie. Daca cineva e mai disciplinat, mai bun, mai curajos, trebuie sa aiba o hiba. Asa, si daca are, trebuie sa ti-o spuna tie?

Nu poate fiecare sa traiasca cum vrea, fara sa creada ca e cel mai bun din univers? Nu poti pur si simplu sa faci ce-ti place fara sa devii propriul tau evanghelist si sa te justifici in stanga si-n dreapta? E asa de greu sa accepti ca fiecare are dreptul sa fie asa cum are chef, atat timp cat isi asuma? Sau vrei o statuie si aplauzele publicului pentru fiecare cartof prajit ingurgitat sau lamaie picurata (sa nu discriminam pe nimeni)?

Dar cel mai bine ne pricepem la judecat, chiar si atunci cand suntem copia izbitoare a criticii noastre. Pana la urma, un om cat de cat multumit de sine, nu simte nevoia sa-i ia pe toti la puricat, nu-i asa?

Roth...to be continued

L-am gustat prima data pe Philip Roth prin facultate, cu „Viata mea de barbat”. Nu stiu de ce, dar la momentul respectiv mi-a dat senzatia de ceva destul de superficial. Nu m-am atasat de el si nici el de mine si multi ani l-am evitat.

Pana cand mi-a recomandat un cunoscator „Pastorala Americana”. O vreme m-am invartit in jurul cozii si n-am stiut ce sa cred. Apoi am luat cartea in mana si am descoperit o realitatea despre care stiam prea putine, protestele impotriva razboiului din Vietnam care au generat haos intr-o societate abia asezata, si mai mult haos intr-o familie „perfecta”, echilibrata - pamant manos pentru frumusete, fericire si bunastare, pe care se putea planta cu usurinta fericirea. Dramele, gandurile, de la cele mai mici si superficiale la cele mai profunde si analizate cu care se confrunta o familie, in special un tata, in momentul in care copilul isi incepe revolta fata de familie si apoi fata de intregul univers, sunt atent si minunat redate. Un copil care respinge toate eforturile de ani de zile ale parintilor de a sadi stabilitate si in schimb distruge, de la cei din jur pana la sine. Cat control mai are un parinte, care a facut lucrurile cat se poate de corect, atunci cand adolescenta, propaganda, rautatea, frustrarea, ura cronica ii distrug propriul copil? 

As reciti cartea, cand voi ajunge la perioada mea de recitit, dar intre timp am descoperit alte doua carti „de citit” ale lui Roth, iar lista mea nu se va opri aici.

„Complexul lui Portnoy” m-a amuzat teribil, dar „Povestea lui orsicine” m-a intristat iar. „Povestea lui orisicine” este despre boala, batranete si lupta cu propriile greseli, care il pot cuprinde...chiar pe „orisicine”. Romanul incepe „in jurul mormantului” si este tesut in continuare din cateva momente cheie care au marcat viata, dar mai ales moartea.  Un batran se retrage la ocean, picteaza (momentul mult asteptat al vietii lui, care atunci cand vine nu il mai satisface) si se lupta cu propria singuratate, analizata prin greseli si scuze. Tata urat de copii, mai putin de o fiica, sot si amant parasit, maestru publicitar iesit la pensie, aproape pictor, copilul parintilor lui care nu mai are parte de ocrotire...acum, doar un batran care se lupta cu boala si alege singuratatea, personajul creat de Roth este, scurt si la obiect, cat se poate de real, cat se poate de in carne si oase. Este un barbat care renunta la tot la impulsul unei fantezii, o femeie: „Era cea mai nebuneasca provocare din viata lui, aceea care, cum abia de-si dadea seama, putea sa distruga tot”. Si a distrus.

Insa momenetul in care te confrunti cu frica de moarte, cand boala te rapune, cand  primeaza „dependenta neajutorarea, izolarea – frica”, care „sunt atat de dezgustatoare si rusinoase”, puterea eu-ului scade si ramane o tristete, atat.

Iar singurele lucruri nepieritoare si solide din carte raman diamantele. „E un mare lucru pentru un muncitor sa cumpere un diamant (...). Sotia lui poate sa-l poarte de dragul frumusetii lui si poate sa-l poarte pentru statutul pe care i-l confera. Si cand il poarta, omul asta nu e un simplu instalator – este un barbat cu o sotie care poarta un diamant. Sotia lui poseda ceva ce este nepieritor.”

O nouă primăvara

A venit primăvara! Primăvara, în toate formele ei… 

Parcă trebuie să ies pe câmp, să mă învârt de trei ori şi să mă transform într-o floare.

Primăvara am o stare de nelinişte, ca şi cum aş iesi din hibernare şi încep să-mi dau jos cojoacele… 

Nu anul nou este timpul schimbărilor şi al listelor pline de rezoluţii, ci luna martie, când e mai cald afară, soarele e mai plin pe cer, iar în aer şi în cap e plin de gȃze. 

Noroc că s-a mai domolit soarele!

Pozitia Copilului…de ziua mamei

Nu intamplator filmul “Pozitia copilului” a fost lansat in luna martie, mai precis in preajma zilei de 8 Martie, si se desfasoara tot atunci. Apreciz campania de PR facuta in jurul acestui film, inainte si dupa Berlin. Desteapta, bine pusa la punct, cu un mesaj inchegat. Netzer a incercat sa faca ceva asemanator si cu “Medalia de onoare”, dar atunci a fost ceva mai curajos si nu a avut rezultatul dorit. Afisele cu Iliescu postate prin oras au creat impresia falsa a unui film de propaganada si nicidecum a unei comedii pline de ironie. 

In schimb, campania a functionat foarte bine in ceea ce priveste “Pozitia copilului”. Bineinteles, si Ursul de la Berlin are marele lui merit, dar de data aceasta lucrurile s-au potrivit mai bine, iar actiunile adiacente de promovare nu fac, din punctul meu de vedere, decat sa intareasca mesajul. 

In ziua in care femeile din toata lumea sunt sarbatorite, Netzer aduce in atentia publicului nu femeia idealizata, calda, echilibrata, rationala, perfecta, ci femeia manipulatoare, posesiva, teatrala, dar si hotarata si dotata cu o inteligenta emotionala care o face capabila sa se descurce in tot felul de situatii. In ziua in care, in Romania, sunt sarbatorite mamele, in cinematografe este rulat un film care arata atat daruirea de care este capabila o mama, cat si efectele nefaste pe care le poate avea posesivitatea ei asupra copilului. Complexitatea relatiei mama-fiu, imbibata de dragoste si ura, este redata foarte bine de Netzer, desi nu tocmai explicit. Celelalte evenimente nu sunt decat un pretext pentru declansarea unor emotii puternice. Asa cum orice deviatie poate fi mult mai précis observata sub presiune. 

Spre deosebire de alte filme romanesti, nu consider “Pozitia copilului” o radiografie a societatii romanesti. Elementele locale nu lipsesc, iar daca nu va plac “romanismele” prezentate in filme, atunci mai bine nu va uitati. Dar scopul filmului nu e acela de a vorbi nici despre injustitie, nici despre mita, nici despre accidente de masina, nici despre clasa oamenilor bogati din Romania. Doar ca filmul se petrece aici, iar aceste elemente nu puteau sa lipseasca, pentru ca filmul sa fie veridic. In plus, filmele romanesti nu s-au indepartat suficient de latura lor realista, pe care unii o apreciaza, altii nu. Dar Netzer face un pas important in acest sens, abordand, in final, o problema universala. Am observat, in public, o mare dezamagire in ceea ce priveste sfarsitul. Toata lumea se astepta la un deznodamant. Il aresteaza, scapa, cine are dreptate? Cheia de interpretare a ramas cumva una sociala (din obisnuinta). 

Sfarsitul a fost insa, din punctul meu de vedere, cel mai bun cu putinta. Pe langa momentul de sinceritate, dur, dar necesar, dintre mama si fiu, ambii au reusit, in final, sa-si depaseasca propriile limite. Dialogul inceput parsiv de mama care incerca sa isi scape fiul de inchisoare, purtat cu cea care tocmai isi pierduse copilul, ajunge la un moment de sinceritate maxima. La inceput pare ca nu e decat o suita de argumente mizere, menite sa ceara induiosare, dar acestea se transforma in exprimarea “crezului ei de mama”: a luat note bune la scoala, a fost si la innot, o sa isi dea doctoratul. Cate mame nu isi masoara oare copii in coronitele luate la scoala? ”Era un copil bun, lua note bune, nu mi-a creat probleme”. Cate nu isi justifica greselile copiilor in viata lor de adulti cu argumente din viata lor de copii? Si cate nu se asteapta ca viata copilului lor sa fie total lipsita de greseli si suferinta, asa cum a lor nu a fost nicicand? “Parintii se realizeaza prin copii lor” nu se traduce doar la nivel de realizari materiale, ci si intr-o dorinta de a-i scuti de orice fel de rana, care ajunge sa se transforme in a-i scuti de contactul cu ei si realitatea. 

De cealalta parte, iesirea din masina si confruntarea cu tatal indurerat reprezinta al doilea moment din film si, de altfel, cel mai elocvent, in care “cocosel” isi asuma responsabilitatea ca un adult si nu se mai ascunde dupa fusta mamii ca un copil. 

Luminita Gheorgiu isi interpreteaza rolul cum nu se putea mai bine si poate de aceea filmul pare sa fie mai mult despre ea, decat despre el, desi se numeste “Pozitia copilului”. Bogdan Dumitrache are un rol mai plat, in spiritual personajului pe care l-a imbracat. De altfel, despre el nici nu aflam prea multe in prima parte a filmului, decat ca o injura pe maica’sa, ca a ucis intr-un mod stupid un copil intr-un accident si ca nu e capabil sa se confrunte singur cu efectele aferente. Exista apoi cateva fraze cheie, in mare parte rostite de iubita sa, care iti dau cateva indicii despre cum este Barbu.”Barbu nu e in stare niciodata sa zica ce vrea. Nu stiu de unde are asta”, se alatura lui Barbu care era un copil bun si tandru si care a facut de toate, adica cam tot ce i-a spus maica’sa…pana la un moment dat, cand dragostea s-a transformat in ura, iar apropierea in fuga. In acest rol de copil, frica de a avea propriile odrasle este un nou indiciu de imaturitate. 

De altfel, conversatiile purtate intre femeile din film sunt savuroase. Sunt femeile care tes viata altora, femeile care isi impartasesc intimitati chiar si atunci cand se urasc, femeile care se lupta sa obtina ce vor si care isi schimba tonul si abordarea de la caz la caz cu o versatilitate uimitoare. 

In film nu exista personaje negative, sunt oameni care gresesc, pe care ii poti dispretui, dar si intelege. 

Despre hamburgeri si choux a la creme

Incepusem acest post cu "Nu m-am uitat la Argo". Il incepusem inainte de decernarea premiilor Oscar. Intre timp "Argo" a luat Oscarul, iar eu m-am uitat la el. Doar citind cateva review-uri m-am convins ca nu e decat un alt instrument de PR, iar dupa ce l-am vazut aceasta parere mi s-a intarit. Nu vroiam sa il vad pentru ca pur si simplu n-aveam chef de hamburgeri. Filmul merita desigur un PR Award, dar motivele pentru care a luat Oscarul inca imi scapa. Desi e o poveste interesanta de care stiam prea putine, iar filmul e facut bine, nu imi pot opri cateva intrebari: de ce aveam nevoie de povestea asta acum, de ce partea cealalta a povestii se rezuma doar la niste stereotipuri, desi sunt lucruri mult mai profunde care se ascund acolo (filmul in sine fiind, de altfel, plin de stereotipuri), de ce Michelle Obama a decernat premiul…si tot asa. In tara in care s-a nascut PR-ul, se stie ca eficienta se masoara raportandu-te la nivelul de impregnare a mesajului in cultura populara. Iar cu acest film, povestea s-a raspandit si mai mult. Adica a fost un PR eficient, mai ales cu Oscarul aferent. In plus, n-am inteles nici gestul de diplomatie excesiva prin care la premiile Cesar “Argo” a fost ridicat pe piedestalul de cel mai bun film strain. 

Dupa mine, “Amor” trebuia sa ia Oscarul. Dincolo de jocul actoricesc, de tema grea, filmul te lasa in urma cu cel putin cu o meditatie succinta despre lume si viata. Poate filmul nu este suficient de digerabil pentru toata lumea si nici nu te scoate in strada sa faci un gest de vitejie. Nu iti creste cotele optimismului si nici ale pragmatismului. Nu te trezesti dimineata, dupa ce l-ai vazut, dornic sa salvezi vieti sau sa iti faci mai bine job-ul.

“Amor” a fost printre putinele filme altfel de anul acesta. Majoritatea au spus povesti reale, in special file de istorie, fapt interesant in conditiile in care istoria de la scoala nu mai intereseaza pe nimeni, iar istoria recenta se scrie acum in pagini de ziar pe care le citesc prea putini. Poate acesta e motivul care sta in spatele lipsei de idei, de teme, de reinterpretari, pe care am simtit-o la filmele lansate in acest an.

Am vazut si “Lincoln”...vreo trei sferturi din el, “A Royal Affair”, “Kon-Tiki”...toate pagini de istorie. Povesti interesante despre vitejie, daruire, vise indraznete, tragice sau cu final optimist, depinde de la caz la caz…sau de la viata la viata. Kon-Tiki mi se pare ca putea fi dus mai departe. Introspectia mi se pare la limite minime, desi cred ca a fost loc de mai multa. Exista niste momente cheie, in care fobiile explodeaza, dar ma intreb…numai atat sa fi fost? Iar in mintea personajului principal nu am reusit sa intru mai mult de  “I have a dream”. “A Royal Affair” exploateaza aceesi idée marunta in care o femeie schimba istoria fara vreo intentie. Ar da-o linistita pe o viata de familie, dar ideile marete primeaza, pentru ca se vand mai bine decat ideile mici si sperantele limitate. De “Lincoln” ma abtin sa comentez, banuiesc ca trebuia reiterata idea de democratie. Spielberg a facut insa si filme mai bune.

O surpiza placuta a fost “Silver Linings Playbook”. Poate pentru ca am o inclinatie catre filmele care descriu probleme psihice si convingerea ca mai toata lumea se confrunta, intr-un moment sau altul, cu o mai mica sau mai mare nebunie.  Pentru ca mi se pare realista lupta cu propria boala / propriile limitari, desi filmul este romantat si transformat intr-o poveste de dragoste. E un film comercial, una peste alta, dar atinge pe ici pe colo niste teme destul de dure si reale. O familie dominata de un tata obsesiv complusiv, obsedato-pasionat de pariuri sportive, care isi manifesta sentimentele prin supersitii, se confrunta cu boala fiului dominat si el de o obesie (pentru ca si obsesiile se transmit dupa apartenenta). O obsesie de perfectine, de asa trebuie sa fie, desi n-a fost deloc asa. O incapacitate de acceptare refulata in sport, mai apoi in dans (pe principiul psihoterapiei cognitiv comportamentale de a inlocui obsnuintele rele cu unele bune), care culmineaza cu o noua poveste de dragoste, nici asta acceptata, pana la finalul fericit, care nu putea sa lipseasca. Pentru ca ”Viața este oricum grea așa cum este, de ce naiba ar scrie cineva o carte cu un final nefericit?!”. De altfel, momentul in care cartea zboara pe geam in mijlocul noptii te face sa razi, ca si alte momente asemanatoare, desi la fel de bine te-ar putea face sa plangi. Dar de ce sa nu tratam nebunia cu umor si speranta?

Mi-am propus sa imi fac timp sa ma uit la "Life of Pi", desi mi-a fost recomandat mai degraba sa citesc cartea si vreau sa vad si celelalte filme straine nominalizate (pentru ca in general mi se par net superioare filmelor americane). Astfel, mai am de vazut "No" (Chile) si "War Witch" (Canada). 

Si daca tot am pomenit mai devreme de premiile Cesar, filmele frantuzesti sunt ca un choux a la creme dupa un hamburger. “De rouilleet d’os” spune o poveste destul de emotionanta despre cum te lupti cu viata dupa un accident stupid, “The Intouchables” vorbeste, la fel, despre redescoperirea poftei de viata in contextul unei boli care te pune incet si sigur la pamant, iar “Le prenom” este o comedie amuzanta cu o familie nebuna de francezi, implicati in alegerea numelui viitorului copil, fapt simplu care scoate la iveala toate nevrozele membrilor implicati, secretele si frustrarile nespunse.  

Pana la urma, e loc de toate felurile de mancare.