Marele castigator al festivalului de la Cannes nu este "La vie d'Adele", este "The Weight". Este o gluma, bineinteles, si o dezvalui inca de la inceput, sa nu enervez pe nimeni. "The Weight" nu a participat la festivalul de la Cannes.
"La vie d'Adele" este un film extrem de senzorial, a carui mesaj nu m-a emotionat, insa, mai mult decat orice alta idila, fie ea intre un baiat si o fata sau intre doua fete. O poveste adolescentina, intensa, care la un moment dat trebuie sa se opreasca, pentru ca nu s-ar putea altfel. O dragoste departe de realitate, aspiratii si dorinte comune, care se consuma in pat si se transpune intr-un tablou, pentru ca nu ar mai fi asa interesanta daca nu ar fi umpluta cu niste arta. Doua personaje antagonice, puse in oglinda, alaturarea veleitatilor intelectuale si artistice, hedonismului pur si simplitatii brute. Pastele cu sos ingurgitate cu o pofta aproape erotica, pe langa felul pedant de a manca o scoica (ce simbol la care nu ne-am fi gandit niciodata!).
Si, sa nu uitam, scenele erotice nesfarsite, menite sa atraga publicul masculin la cinematograf si mult-mult marketing i-au adus filmului renumitul "Palm D'Or", nemeritat din punctul meu de vedere. Recunosc, a fost filmat bine, personal mi-a placut tehnica, dar fara cele doua ingrediente cheie, gay parade si erotism, nu s-ar fi bucurat de acest succes. Inteleg rolul educational, faptul ca preconceptiile se distrug treptat, printr-o expunere succesiva si prelungita (mult prelungita - filmul are 3 ore). Inteleg ca normalitatea a fost indusa tocmai prin tratarea relatiei dintre Adele si Emma ca orice alta poveste de dragoste esuata, dar nu cred ca toate aceste ingrediente sunt suficiente pentru "Palm D'Or".
"The Weight" abordeaza, daca privim superficial, o tema asemenatoare, intr-un mod mult mai profund, printr-o poveste tragica, care iti da fiori pe sira spinarii si iti creaza un gol in stomac, cum (poate) numai filmele coreene/asiatice o pot face. Filmul este brutal, realitatea nu este ajustata deloc pentru ochiul privitorului, durerea nu este un plans isteric si nici nu isi gaseste surogate. In "The Weight" personajele sunt inchise in propriul corp, atat fizic cat si mental, sunt subjugate unei vieti in care nu se regasesc, unor sentimente pe care nu le pot trai decat imaginar. Printre cadavre, cocosat de viata, Jung danseaza si picteaza, depaseste cu stoicism ura pentru Dong-Bae si este capabil de o nemarginta empatie. Isi traieste viata fara sa urasca si isi imagineaza campii verzi, chiar si atunci cand e inconjurat de moarte si suferinta. Jung este un Sisif care isi duce bolovanul, creand frumusete acolo unde totul pare urat. Iar regizorul Jeon Kyu-hwan devine, in cateva momente cheie ale filmului, un fel de Tarantino coreean.
Niciun film pe care l-am vazut in cadrul festivalului de la Cannes nu a reusit sa egaleze ceea ce "The Weight" a reusit sa transmita, iar eu cred cu tarie ca rolul unui film nu este doar sa te faca sa vezi, ci si sa te faca sa simti.
Impresionant si cu o forta mult mai mare decat "La vie d'Adele" mi s-a parut "Heli". Amat Escalante prezinta viata din Mexic, asa cum nu o stim si asa cum nu avem timp sa ne gandim la ea. Traficul de droguri ii distruge nu doar pe cei implicati, ci atrage in tornada victime inocente. O greseala adolescentina se extinde ca o boala contagioasa asupra unei intregi familii, iar generatia care are puterea sa schimbe lucrurile este tocmai aceea care cade, inca, prada trecutului.
"Le Passe" pare o scena clasica din teatrul absurdului. Inceputul lui este sfarsitul, tema nu este povestea, ci fatalitatea sa. Prinsi in cercul vicios al trecutului, personajele se lupta cu un prezent total imperfect. Nu mai exista un sens pe care sa il caute, nici un motiv pe care trebuie sa il gaseasca. Chiar si atunci cand toata lumea isi concentreaza eforturile pentru a rezolva intriga, raspunsul nu ajuta pe nimeni, nu este nici nici eliberator, nici salvator. E tot o cautare absurda a nimic, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat. Filmul se deruleaza inapoi, pentru ca tot ce are legatuta cu inainte te duce in trecut, la ce ai fost. Nu exista inceput si nu exista sfarsit, cineva pur si simplu incepe si apoi se opreste din filmat.
Si finalizez, pentru ca nu am terminat inca lista de filme de la Cannes pe care vreau sa le vad, cu filmul fratilor Cohen - "Inside Llewin Davis", un film de atmosfera, care iti aduce savoarea anilor '60. Filmul trateaza corect si frumos nesfarsita tema romantica a artistului care isi gaseste greu calea spre succes, spusa cu umor si compasiune. Dar atat.
Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).
Filmele premiate la Cannes raman cumva in urma in fata cinematografiei asiatice, care are o voce din ce in ce mai puternica. Eu, cel putin, prefer de "The Weight" (si nu numai).
