Nu există final fericit, asta știm deja, dar nici măcar în filme nu îl mai găsim. Iar dacă
regizorul se străduiește să dea o turnură optimistă, filmul devine deseori unul
de duzina, "Hollywood style". E ca și cum cineva te-ar minți în
față. Pentru că viața începe undeva după minunatul „happy-end” și se termină...nici
noi nu știm unde. Așa că... mai bine ne oprim acolo unde nu mai este nimic nou de
spus.
Lipsa finalului - în sensul de rezolvare - a
devenit aproape un clișeu în filmele de artă (este o încadrare forțată, dar am simțit nevoia să fac o separare, iar filmele incluse în lista mea aleatoare nu intră neapărat în această categorie). Este, evident, mai aproape de
ceea ce trăim și simțim. Dar mă întreb - când și unde am început să preferăm
asta?
Așa că povestea este acolo unde găsim o
intrigă, iar finalul ei este acolo unde totul e compromis și, orice s-ar
întâmpla, elementele nu se mai găsesc într-un melanj fără pată.
Le passe este exemplul perfect de film care începe
din senin și se termină brusc, deși este considerabil de lung, de ajungi să vrei, după toată corvoada, măcar un
final mai clar. Tocmai durata are, însă, o contribuție majoră
la sentimentul de frustrare, generat de incapacitatea de a schimba lucrurile.
Astfel că, finalul înseamnă doar confruntarea personajelor cu un trecut pe care
nu îl mai pot schimba și care îi va urmări pentru totdeauna. La fel și în A separation, după ce orgoliile și problemele s-au pus în mișcarea, alegerea de
la final devine irelevantă. Nimeni nu se mai poate întoarce fericit la ce a
fost. Suntem ceea ce suntem, iar ceea ce ni se întâmplă este o consecință deloc
maleabilă, ne spune frumos Ashar Farhadi.
În Take this walz, o căsnicie aparent reușită (și reușit de comodă) este distrusă de o iluzie fără drept la fericire. Deși aparent alegi
altceva, într-un final lucrurile converg în aceeași direcție. La polul oarecum opus, un film oarecum mai
digerabil și mai clar în ceea ce privește sfârșitul, nu ne dă nici el prea mult
drept la fericire, ci mai degrabă ne spune că sunt multe lecții de învățat și
greșeli de făcut pentru a găsi o nouă șansă la echilibru. În Enough said găsim,
deci, o abordare realistă, picurată pe ici, pe colo, cu edulcorări. O poveste în care
personajele își găsesc o oareșce împlinire, abia după ce și-au învățat
lecțiile, știu ce să caute, ce să dea și ce să aștepte.
Dacă Before sunrise s-ar fi oprit la "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ne-ar fi lăsat imaginația
să zburde pe culmile fericirii. Dar, iată că vine continuarea! Iar Before midnight ne învață că povestea frumoasă are cu totul și cu totul alte valențe,
peste ani, când intervine, fără doar și poate, cruda realitate. Regăsirea se
produce, acum, altfel, așteptările se schimbă, iar "happy-ending-ul" devine, din
sfârșit, început.
The hunt ne intrigă, ne umple de frustrare. Nu înțelegem logica lucrurilor, mai ales dacă ni se pare că am depășit barierele unei
comunități mici, închise, care își stabilește, singură, propriile reguli. L-aș fi
înțeles și mai puțin, cred, dacă nu aș fi
urmărit o dezbatere pe tema drepturilor
copiilor în țările nordice, în urma acestui articol.
E foarte posibil ca cele două să nu aibă
neapărat o legătură, dar eu nu am reușit, altfel, să înțeleg de ce nu au existat și alte modalități de a căuta adevărul. Am înțeles puterea și mreaja maselor, manipularea, am înțeles cum anumite convingeri auto-induse devin literă de lege, dar mi-a fost greu să înțeleg de ce nu au
existat și alte încercări. Astfel că am apelat la această legătură, la îndemână
prin temporalitatea ei. Ajungând la sfârșit, căci despre asta este vorba, nici
în acest caz reintegrarea în comunitate nu a rămas fără urme, iar sfârșitul
ne-o demonstrează într-un mod neașteptat.
Am lăsat, la final în această listă
aleatoare, The broken circle breakdown. Un film care ne distruge într-un mod brutal iluzia "happily ever after". Ei bine, uitându-te la film, ajungi aproape convins de
faptul că orice fericire are un preț, unul prea mare, pe care nu ți-l spune
nimeni atunci când intri în joc și pe care nu decizi tu dacă vrei să-l plătești
sau nu. Evident, acum am exagerat nițel, intrând în pielea unuia dintre
personaje, perfect îndreptățit, de altfel, să-și piardă credința. Și cum
realitatea este percepție, și cum trecutul se schimbă în funcție de ceea ce
trăim (știm, deja, că atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe ceea ce ne este
favorabil, pentru că nu am putea să trăim într-un conflict perpetuu), iată cum cea mai frumoasă poveste, pe care
ne-o dorim cu toții, se transformă în cele mai întunecate părți ale ei. Mai ales atunci când
căutăm țapi ispășitori pentru o dramă care nu a putut fi controlată sau
evitată. Un film dureros de trist, presărat cu melodii country care îți ajung
la suflet, care ne arată, încă o dată, că aici, în viața pe care o trăim, nu există povești
nemuritoare care să se termine cu "Și au trăit fericiți..."...
