Există un ritm sacadat și grav care a pornit totul. Niște amintiri confuze, recreate în mintea mea, care au construit o poveste cum numai un bun romanicer ar fi putut să o scrie. Din care lipsesc, bineînțeles, părțile importante...viața. Dar nu-i nimic, eu am înlocuit o cârjă cu o baghetă fermecată, o minciună cu un mare adevăr, pe care doar eu l-am văzut și trebuia să te ajut să-l descoperi. M-aș fi pierdut cu totul într-un basm prostesc, dar m-a ajutat simțul realității, oricât de urâcios e el.
Când eram mică, iar realitatea nu prea avea argumente care să mă facă să o iubesc, locul meu preferat era sub masă. Sub masă se plângea, se râdea și, mai ales, se visa. Se croiau visuri. Jocul cu păpușile era prea plictisitor pentru o fetiță cu imaginație, ca mine, care putea să stea ore întregi să scrijelească pe o bancă.
În clasa a doua, l-am sfidat cu vrednicie pe profesorul de engleză, probabil pentru că mă îndrăgostisem subit de el și am realizat, cu durere, că nu am cum să devin Ileana Cosânzeana lui, la șapte ani. Așa că, pentru o perioadă, am schimbat foaia și imitam semnături în orele plictisitoare de română, spre disperarea dirigentelui meu care m-a aposrofat ca la carte, că am prea mult tupeu să mă cred Mihai Eminescu. Basmele mele începeau să se închege undeva printr-a 7-a, cu prima scrisoare de dragoste primită pe ascuns. Am realizat repede, însă, că el nu era neapărat Făt Frumos, ci doar se prefăcea, așa cum mă prefăceam și eu, cu patimă, că m-am îndrăgostit.
Au urmat apoi bănci și plimbări în parc, scrisori, poezii și petale de trandafiri. Pe toate (mai degrabă decât pe toți), le-am iubit cu sufletul la gură. Nimeni nu iubea mai mult decât mine pe vremea aia, specializată fiind în scriitori, poeți, idealiști...
Când vreo dragoste nu mi-era destul de împărtășită, mă angajam eu cu mine într-o luptă de cucerire din start pierdută. Pe atunci, nu știam că prințul fermecat nu te găsește la poartă așteptându-l, ci printr-un șanț în care plângi după altul. Și că, la bine, te însoțesc în general aparent spânii. Dar e prea ușor să ne pierdem în povești, când ele sunt deja scrise.
Cum de obiceiurile proaste nu scapi ușor, eu și basmele mele nu ne-am putut despărți de tot, dar am întins capcane peste capcane. Doar trebuie să treci prin foc și pară să poţi să ajungi la prințesă...sub masă.
