sâmbătă, 30 mai 2015

Copilărie

Totul părea simplu. Ştiam. Sau credeam că ştiu, pentru că am rememorat de multe ori. Patul pe care eu număram nasturi. Scândura sub care mă furişam. Genunchii care mă susţineau. Mâna de care aveam nevoie în fiecare seară. Lumina. Zumzetul liniştit şi reconfortant. Escapada sub pat. Apoi... drumul cu miros de benzină şi greaţă. Uşa de la intrare. Holul întunecos. Locul de sub masă. Liniştea din baie. Dormitorul gol. Vorbele nespuse. Mângâierea aşteptată. 

Le ştiam. Aşa cum ştiu parcul, pomul, gara, iarba, prima dragoste. Aşa cum te ştiam pe tine, atunci. Aşa cum ştiu înflăcărarea, despărţirea, tăcerea. Aşa cum ştiu când totul s-a dus şi nu mai e nimic de zis. Doar de plâns.

Le ştiam, aşa cum ştiu fuga, frica, cedarea, speranţa. Aşa cum m-am trădat pe mine...cu tine. Aşa cum recunosc că trebuie să plec. Da, să plec. Pentru că nu poţi salva pe nimeni de el însuşi.

Le ştiam. Aşa cum ştiu aşteptarea. Durerea. Frica. Toate îmi sunt însoţitoare, dar m-am împăcat, le-am luat de mână.

Le ştiam. Aşa cum ştiu că e greu, dar e singura cale. Aşa cum ştiu că nu există scăpare. Dar nici resemnare. 

Le ştiam, ca acuzele pe care le-am adus. Vouă şi altora. Tuturor celor care nu au putut să facă faţă golului. Golului neîncetat pe care îl port cu mine. 

Dar, pe moment, credeam că toate acestea îmi sunt indiferente. Că e o cărare pe care am bătut-o de atâtea ori, încât nu mă mai poate atinge. Pentru că acum sunt mare, iar paşii mei sunt mai ascuţiţi, vorbele mele mai hotărâte, iar credinţa mea mai ştearsă.

Iată, însă, că nu. Drumul ală bătut, tot nu era cunoscut, copacii aceia ameninţători nu erau încă înverziţi, toată mobila aceea ostilă nu era încă îmblânzită.

De aceea am început să plâng. Fără să ştiu. A durat un pic până când mi-am dat seama că pe obrajii mei se derulau şuvoaie de lacrimi. Şi m-am speriat. Apoi am acceptat. Era musai să existe o cale spre linişte.

Iată-mă din nou, după ani de zile, zdrobind dealul cu mine, lăsându-mă să cad, învingând frica, stăpânind furia, acceptând căderea. 

Bunicii sunt acum străpunşi de bătrâneţe, atât de aproape de pământ. Visele lor dezmăţate s-au deşirat deja, speranţele lor deşarte s-au potolit, iar regretele nu mai pot fi numărate. Pereţii pe care i-au ridicat s-au scorojit. Sunt trecuţi de vreme. Şi nu există chirugie estetică. Acolo, la margine satului cu pajişti verzi, acum umplute de case. Acolo, unde nucul bătrân dădea semne de nemurire. Acolo, unde nou-născuţii îşi urlau viaţa necunoscută, iar câinii lătrau în semn de apărare.

E tăcere. Asta a mai rămas. O imensă tăcere. În faţa căreia mă închin.